Mihai Eminescu, Marele Poet

[The Pythagorean]

Mihai Eminescu, considerat de mulți ca cel mai mare poet al României, a fost de asemenea un vizionar a cărui influență s-a extins mult dincolo de liricism, către o înțelepciune spirituală care s-a manifestat sub forma conștiinței politice și materiale, ducând la o luptă dură cu relele vieții și cu Dușmanul, precum și la un progres masiv al identității artistice a României.

Deși poeziile sale romantice, precum Luceafărul, sunt celebrate pentru meritul lor artistic, valoarea lor înțeleasă, Eminescu a avut și viziuni teologice și filosofice complexe care au pus sub scrutină paradigma religioasă a epocii sale, într-o perioadă în care România era încă profund înrădăcinată în creștinism. Acest fapt este parțial o caracteristică a societății „secrete” din care făcea parte (Junimea), însă el a mers cu mult peste chiar și de acel grup, ajungând să fie considerat o veritabilă personalitate în Zevism.

Sub suprafața creației sale poetice și jurnalistice se află un fir mai profund de gândire gnostică în anii săi de început și o înțelepciune Zevică par-excellence în lucrările sale târzii. Scepticismul său față de ortodoxia abrahamică și aspirația sa către eliberare spirituală sunt clare atât în opera, cât și în viața sa.

Poetul în Ocult - Junimea
Eminescu a fost un membru proeminent al Junimii, o societate literară influentă care a cultivat unii dintre cei mai mari gânditori și scriitori ai României.
Deși oficial aceasta era un forum doar pentru discurs intelectual și cultural, Junimea era departe de a fi un simplu club de lectură. Mulți dintre membrii săi aveau viziuni profund anticreștine și explorau forme alternative de spiritualitate, iar grupul se autodefinea ca fiind aliniați gnosticismului. Deși la exterior adera la critica intelectuală, înclinațiile lor ezoterice reflectau un curent subteran radical pentru acea vreme, iar ostilitatea lor față de formele evreiești de gândire și față de daunele istorice aduse identității românești de către Dușman era evidentă.

Deși unii membri susțineau convingeri profund „gnostice creștine”, identificându-l pe Lucifer cu Isus și considerând cea mai mare crimă evreiască drept răstignirea acestuia, această viziune nu era unanimă în cadrul grupului, întrucât Junimea prețuia ideea că fiecare era liber să ajungă la propriile căi și concluzii spirituale.
Printre membrii săi se numărau persoane care prezentau ostensibil creștine, dar venerau natura, oameni care studiau și declarau că intrau în contact cu Zei păgâni (validitatea acestor interacțiuni nefiind, evident, garantată din cauza impurităților din cadrul grupului), precum și persoane complet deconectate de cadrul „gnostic” și care aveau o înțelegere mai profundă, Eminescu fiind unul dintre aceștia din urmă.

Membrii societății au fost formați de tradițiile intelectuale occidentale, în special cele din Germania și Franța, unde figuri precum Goethe și Nietzsche transformau peisajele culturale și spirituale, chemând la o introspecție profundă asupra relelor, limitărilor și pericolelor gândirilor abrahamice. În timpul șederii sale în străinătate, Eminescu a fost introdus în Școlile Misterelor Dionisiace. Aceste influențe au pătruns în opera sa, unde jocul simbolic dintre lumină și întuneric, aspirația umană și forțele cosmice trimit la înclinațiile sale gnostice, în timp ce anumite alegeri de vocabular și direcție artistică indică faptul că ajunsese la anumite răspunsuri profund conectate în mod inerent cu sistemele Templului lui Zeus.

Gnosticism și Zevism
Gnosticismul lui Eminescu era departe de a fi convențional, chiar și după standardele epocii. Gnosticii îl privesc de obicei pe hristos ca pe un aducător al cunoașterii divine (gnosis), însă interpretarea lui Eminescu se îndepărta radical de această viziune.
Unii dintre contemporanii săi din Junimea îl vedeau pe Iisus ca pe o manifestare a lui Lucifer, un mântuitor care poartă torța cunoașterii. Eminescu, însă, a respins această sinteză. El îl considera pe Hristos un vestigiu al unei epoci apuse și critica dur obsesia creștinilor de a-l considera pe Isus singurul om important care a existat vreodată, îmbrățișându-l în schimb pe Lucifer ca adevăratul arhetip al rebeliunii intelectuale și al iluminării.

Această perspectivă este surprinsă în mod viu în poemul său mai puțin cunoscut „O, Satan”, unde Zeus (sub forma Satanei) este reprezentat într-o manieră evident Zevică, ca eliberator cosmic și risipitor al iluziilor. Simbolismul legat de stele și de mare [domeniul lui Poseidon] conferă poemului o profunzime ezoterică, sugerând o aliniere cu planul celest și cu cel primordial.

O, Satan!
Geniu al disperării!
Acum pricep eu gîndu-ţi,
Căci zvârcolirea mării
Trăieşte-acum în mine
Pricep gândiri rebele
Când ai smuncit Infernul
Ca să-l arunci în stele
Dezrădăcinat-ai marea
Ca s-o împroşti în soare,
Ai vrut s-arunci în caos
Sistemele solare.
Da! ai ştiut că-n ceruri
Răul, nedrept tronă,
Că secole nătînge
L-adoră, îl încoronă,
Ştiai c-aşa cum este
Nu poate a fi bine!
Că nu poate nedreptul
Etern ca să domine.

Luceafărul

Cea mai mare operă a lui Eminescu și magnum opus-ul vieții sale, Luceafărul, este adesea interpretată de criticii seculari și de creștinii cărora le place să măture gândirea Zevică sub preș ca o meditație asupra iubirii neîmplinite, însă subtextul său dezvăluie un comentariu mult mai profund.

Personajul titular, Lucifer (tradus în română ca „Luceafăr” / „Steaua Dimineții”, planeta Venus), reprezintă o ființă de o cunoaștere și o putere imense, care caută să experimenteze existența muritoare din iubire pentru o prințesă umană, ceea ce constituie o alegorie a „căderii” în lumea materială. Totuși, pe măsură ce poemul se desfășoară, Lucifer recunoaște inutilitatea acestei dorințe, în urma unei convorbiri cu Demiurgul. Deși Eminescu nu împărtășea aceleași principii gnostice ca ale colegilor săi, el folosea adesea simbolistica acestora. Demiurgul, în cadrul poemului, acționează ca Saturn.

Prințesa, cândva o figură idealizată, devine doar un alt muritor legat de cotidian, incapabil să înțeleagă perspectiva sa divină, iar în momentul în care Lucifer înțelege această natură, el este cuprins de tristețe și își plânge „eterna și recea singurătate”.

Sentimentul evocat aici este acela al unui potențial spiritual irosit. Prințesa încearcă să înțeleagă iubirea dumnezeiască a lui Lucifer, în timp ce acesta îi oferă numeroase daruri cu semnificație alegorică, însă ea nu poate urma acest fir și nu poate percepe Divinitatea, deoarece îi lipsește avansarea și înclinația spirituală. Lucifer încearcă apoi să încheie o înțelegere cu destinul însuși pentru a-i fi permis să „cadă și să devină muritor”, astfel încât să se poată uni cu Ea, o alegorie spirituală despre manifestarea în planul fizic. Răspunsul pe care îl primește de la Demiurg este:

„Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume;.

Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asemeni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;.

Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;.

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.”

Pentru ca „prințesa” să îl poată „îmbrățișa pe Lucifer”, ea nu mai trebuie să fie umană din punct de vedere spiritual — trebuie să guste eternitatea.

Însă ea întâlnește un bărbat muritor, își înțelege propriile limitări și devine limpede că nu este încă timpul ei să înțeleagă aceste lucruri profunde. După acest moment, ea nu mai este numită prințesă, iar castelul ei dispare. Devine doar o țărancă, cu un nume obișnuit, o identitate banală și fără înclinații spirituale. Lucifer este nevoit să accepte acest lucru și să-i privească de pe margine, așteptând oameni care au potențial.

Jurnalism Avangardist

Dincolo de poezie, Eminescu și-a folosit talentul de jurnalist pentru a critica corupția socială și politică. Articolele sale mascau adesea critici tăioase la adresa creștinismului și a elitei evreiești sub straturi de metaforă și simbolism, pentru a evita cenzura. În texte precum „Icoane vechi și icoane noi” (un titlu care critică conceptele abrahamice ca fiind idoli falși, iar autoritățile creștine ale vremii sale ca noi idoli falși), el atacă lăcomia și ipocrizia liderilor politici și religioși, folosind cu abilitate imagini pe care Zeviștii le-ar recunoaște drept o critică codificată a instituțiilor opresive și a subversiunii spirituale

"Dar puterea fizică a unui om e restrânsă, căci natura n-au făcut calculul că această putere va avea de hrănit din prisosul ei liberali, advocați, pierde-vară și alte soiuri de paraziți, ci i-au dat fiecăruia atâta putere ca să se poată ține bine și să mai puie și ceva la o parte, pentru ca mâine să poată reîncepe munca cu mijloace mai multe. Va să zică prisosul pe care muncitorul îl poate pune la dispoziția civilizației și a junilor crescuți la Paris e foarte mic. Dar ce le pasă d-lor de aceasta ! Liberi nu sunt de a sărăci lumea?"

Refuzul său de a se conforma normelor sociale și atacurile la adresa elitei evreiești l-au transformat într-o țintă. Trădarea colegului său Titu Maiorescu și conspirația ulterioară care a implicat familia regală au dus la declararea lui Eminescu drept nebun, la internarea sa și la supunerea lui la intoxicație cu mercur, un tratament pe atunci obișnuit, dar extrem de nociv, pentru presupuse boli mintale. Chiar și așa, el a continuat să scrie până când trupul său a cedat, lăsând în urmă o moștenire de reziliență și sfidare intelectuală.

 

[The Pythagorean]

Articole extra, exclusiv pentru Subforum:

"O seminţie care câştigă toate drepturile fără sacrificii şi muncă e cea evreiască. La orice popor drepturile publice şi private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia muncii războinice; dacă ţăranii, cari pretutindenea au fost aserviţi, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oarecum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituţiilor: dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raţionalişti.

Ce servicii au adus omenirii îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindenea numai cu traficarea muncii străine, alegându-şi de patrie numai ţările acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţie, ei urmează în emigraţia lor pe pământ tocmai calea opusă omenirei întregi. Căci neamurile reîntineresc dinspre răsărit la apus. Evreii merg dinspre apus spre răsărit. Pe când ţările romanice reînvigoresc prin migrarea popoarelor germane ce curseră din răsărit, Germania însăşi ajunge la mărirea de astăzi prin energia unei rase slave germanizate, America înfloreşte prin colonii europene cari toate urmează marea cale a soarelui, evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, fiind pretutindenea semnul sigur, simptomul unei boale sociale, a unei crize în viaţa poporului, care, ca la Polonia, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii.

Dar oare în ce constă corupţia socială, acest element care-l atrage pe evreu c-o putere elementară? Ea consistă în despreţul muncii, care cu toate acestea e singura creatoare a tuturor drepturilor.

C-un cuvânt evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte; iar traficul şi scumpirea artificială a mijloacelor de trai nu este muncă, şi aproape numai într-aceasta conzistă a evreului. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic consumator, niciodată producător şi desigur că numai cu foarte rară escepţie se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă. Dacă e meseriaş, e superficial, lucrează numai pentru ochi. De aceea chiar la noi, unde împrejurările ar trebui să-i silească la muncă, vom găsi că ei reprezintă meseria superficială. Cel mai solid meseriaş e şi aici în ţară românul sau germanul sau cehul, niciodată evreul. El reprezintă concurenţa nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca dreaptă şi temeinică. „Ieftin şi rău” e deviza evreului până ce ruinează pe lucrătorul creştin”,scump şi rău” e deviza lui când rămâne stăpânul pieţii.

Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci într-aceea că ei nu sunt – nu pot fi români, precum în genere nu sunt nici pot fi germani, englezi, franţuji, italiani. De ce să ne înşelăm de bună voie, arătând că înlăuntrul altor naţii ei a ajuns la cutare sau cutare grad de cultură?

Dar ce reprezintă ”alianţa izraelită” cu filialele ei din America, Anglia, Austro-Ungaria, Franţa, Italia, România? Se pretinde că fiind evreii pretutindene oprimaţi, această alianţă are de scop să-i scape de opresiune.

Să vedem ce grozav de oprimaţi sunt la noi.

Comerţ şi capitalii în mânile lor, proprietatea fonciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor, arenzile de moşii în Moldova item, pe sub mână tot debitul tutunului şi a băuturilor spirtoase, negoţ de import şi export, c-un cuvânt toate arteriile vieţii economice cari se bazează pe speculă.

Şi astăzi, când poate existenţa noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare, emanate din capitulaţiile luminaţilor Domni ai acestor ţări, tot ei şi prin uneltirea „alianţilor„ ni îngreuiază poziţia, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la străini, de la duşmanii noştri chiar.

Legea zice că cine conspiră cu străinii în contra instituţiilor ţării şi a poporului în mijlocul căruia trăieşte este un trădător.

Merită un trădător drepturi?

Nu."

- Evreii și Conferința, fragmente

 

[The Pythagorean]

"Putem spune cu drept cuvânt şi tare: că poziţia evreilor, în ţările în cari nu se bucură de egalitate e cu mult mai bună decât acolo unde ei se bucură de ea; de aceea geme Rusia de ei, de aceea ne-au inundat pe noi. Oriunde e teren pentru neagra speculaţiune, evreul e acasă, iar vaietele şi plângerile contra persecuţiunii sunt mofturi cari să acopere de mai nainte modul neomenos în care sug ţările pe carile au căzut ca lăcusta.

Că sunt şi evrei ce merită egala îndreptăţire – cine o contestă? Dar noi nu suntem Sabaot care voia, pentru-un drept, să cruţe Sodoma, nu putem, pentru numărul mărginit de evrei folositori ţării, să dăm depline drepturi sutelor de mii de venetici neproductivi, care-n ultima linie trăiesc din precupeţirea muncii, ba a vieţii poporului nostru."

- Iarăși Evreii, fragment dintr-un articol Timpul

 

[The Pythagorean]

"Într-o grădină pe uliţa mare s-au deschis un mic teatru de vară în care se joacă în limba evreiască (germană stricată). Trupa, venită din Rusia şi compusă din vro 6 inşi (toţi barbaţi), are un repertoriu caracteristic, care atinge numai viaţa casnică şi religioasă a evreilor. Astfel joi în 19 august s-a jucat:
1)”Lumea ca un paradis” (cântecel satiric)
2) „Filozoful amorezat şi hasidul (habotnicul) luminat”, dialog
3)”Socrul şi ginerile”
4)”Fişel harabagiul cu rândaşul său Sider”, comedie.
Despre piese avem puţin de zis, ele nu prezintă vrun mare interes dramatic, dar jocul actorilor a fost excelent. Astfel în piesa a doua actorul ce jucă pe hasid a reprezentat atât de fidel pe evreu cum îl vedem în toate zilele, apucat, cu vorba repede şi măruntă, încrezut, râzând iute şi clipind din ochi, încât trebuie să-i recunoaştem mult talent. În piesa a treia ginerele a fost jucat de un alt actor, pe care-l credem cel mai talentat din trupa toată. El a jucat pe evreul uimit. Socrul e unul din aceia cari vrea să scoată neamul său la lumină, deci a luat ginere pe un fel de studiosus theologiae, om cu totul netrebnic şi uimit de învăţătură talmudistică. Acest rol a fost jucat în mod foarte caracteristic. Ridicând sprâncenele adesea în sus şi făcând creţi pe frunte, cu barba neagră, tunsă în mod deosebit, lung şi slab, vorbind şi cântând natural, ne-a arătat un adevărat prototip de minte pe dos şi netrebnicie. Directorul trupei are un glas simpatic (bariton) şi figura plăcută. Ariile sunt evreieşti, iar publicul, compus în mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine."

- Teatru Evreiesc

ROFLMAO

 

[The Pythagorean]

"Puţini se îngrijesc de fenomenul, constatat prin date statistice, că populaţiunea română scade la număr, că are în fiece an un plus al mortalităţii asupra natalităţii şi că golurile ce le lasă astfel românii sunt suplantate parte prin imigrarea de elemente străine, a căror curgere din occident e necontenită, parte prin sporirea parazitică a elementului evreiesc.

S-a crezut acum câteva decenii că introducerea formelor exterioare de cultură apuseană va putea suplini lipsa de cultură solidă şi substanţială şi neajunsurile răsărite dintr-o dezvoltare neregulată a trecutului nostru istoric. Experienţa însă a dovedit că introducerea de forme lipsite de cuprins sunt departe de a prezenta o compensaţiune exactă a sacrificiilor pe cari le cere înfiinţarea, că poporul sărăceşte prin risipa de muncă, cu totul disproporţională cu foloasele ce le poate culege din aceste inovaţiuni. A fost dar natural ca, în urma acestei extenuaţii de putere, multe rele endemice şi altele de caracter epidemic să se ivească şi să decimeze populaţiunile. Astfel rasa română scade şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut din an în an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase cu o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă.

Ar trebui în sfârşit a se da un atac eroic cauzelor cari produc degenerescenţa şi diminuarea populaţiunilor, ar trebui ca interesul general să nu ni se pară o utopie, o acţiune zadarnică sau o idee nerealizabilă. Nepotrivite vor fi fost pentru noi înaintatele forme a civilizaţiunii pripite, introduse ca o plantă exotică pe pământul nostru, dar cu încetul şi cu stăruinţă cultura se va aclimatiza şi, din cosmopolită, va deveni naţională.

Nu numai reforma legilor agrare e necesară pentru ridicarea stărei igienice şi materiale a cultivatorilor, ci o serie de măsuri bine şi înţelept chibzuite, care să ţie seamă de toate neajunsurile populaţiunii. dacă s-a făcut un început bun cu propunerea de reforme, mai trebuie să le urmeze acestora dispoziţiuni cari să augure sanificarea deplină a relelor ce bântuie în mod constant satele şi cari, continuând cu asprimea de acum, ar putea pune în cestiune însăşi existenţa poporului."

- Articol comentariu asupra ideei de Formă și Fond

 

[ramses13th]

Multumim! Informatiile sunt foarte interesante si spun multe

 

[BlessedDevil13]

Multumim pentru acest articol minunat!