În mod obișnuit, majoritatea oamenilor din lume, aflați într-o stare de conștiință animală (Andrapod), sunt motivați de trei mecanisme principale: frica, ura și nevoile.
Cele menționate mai sus constituie întreaga existență a animalului. Nevoile, pentru a nu muri; ura, pentru a se putea „autoconserva”, născută din frică.
De obicei, am fost întrebat de ce Ura nu este un mecanism central de mișcare, tocmai de către andrapozi, în majoritatea cazurilor. „Dacă nu există ură, nu putem acționa”, „nu există o țintă”. Asta pentru că operați în conștiința animală. În conștiința animală, o țintă clară a urii este motivul pentru care cineva se ridică de pe scaun: din cauza Fricii, a Urii și a Nevoilor percepute.
Nimic altceva. Observați cum funcționează politica și cum sunt mobilizați toți oamenii în politică: teama că se va întâmpla X sau Y, ura împotriva țintei X sau Y pe tot parcursul zilei, nevoile, cum ar fi în politica financiară. Aici se termină totul.
De fapt, chiar și animalele, ca să le facem dreptate, nu sunt întotdeauna mobilizate de ură, ci sunt mobilizate în mare parte doar de nevoie; ele nu sunt atât de proaste încât să nutrească o ură fără motiv, așa cum fac oamenii. Oamenii pot petrece o viață întreagă ocupându-se de acest subiect, fără să-și dea seama că viața lor a fost furată de ura care nu a rezolvat niciuna dintre cele trei probleme ale lor: frica este încă acolo, nevoile nu sunt gestionate, iar ura ajunge apoi definitiv pe tronul minții lor. Nimic dintre lucrurile care au dus la ură nu a fost vreodată rezolvat. Asta pentru că ura nu le poate rezolva.
În ceea ce îi privește pe oameni, există mai multe mecanisme care, cumulativ, au o putere mai mare de mobilizare: Creșterea Ego-ului (Solar), Iubirea (Inima), Cunoașterea și Comunicarea (Gâtul), percepția interioară – sufletul (al 6-lea) și conectarea cu Divinitatea (al 7-lea).
Predicatorii urii și fraierii care se plâng constant la mine despre ură nu au fost binecuvântați de Zei sau de viață să înțeleagă de la sine. Veți observa, de asemenea, manifestarea microcosmică și macrocosmică a acestui lucru în viețile lor – motive precum ura, nevoia și frica par să se manifeste extern în propriile lor vieți sub forma faptului ca și cum ar fi blocați într-un subsol, trăind acolo în ură, învinovățind pentru că se tem de propriile nevoi și se află într-o stare constantă de frică.
Fiind lipsiți de înțelegerea adecvată și fiind sclavi prin definiție, ei vor ca cineva să le arate ceva de urât. Ei te urmează dacă le arăți ce să urască; acest lucru le menține nivelul. Rămân acolo unde sunt obișnuiți. Ei spun să limitezi Zeii într-un context al urii; urăște această religie, urăște acest grup, urăște asta sau orice altceva.
Apoi ajung, în mod automat, să mă urască pe mine, pentru că le-am luat ura, care se poziționa ca fiind ceea ce dădea vieților lor nevalide un sentiment de validitate, fără să înțeleagă unde îi duce asta. Acum, le dezvălui că nu au făcut nimic pentru ei înșiși sau pentru altcineva prin asta, iar acest lucru le expune goliciunea: nimic nu a fost cu adevărat făcut.
Dacă, în schimb, ar urma Zevismul și ar trece de la moralitatea sclavilor și conștiința andrapodică, calătorind către una umană, ar înțelege că ar putea câștiga mult mai mult iubindu-i pe Zei, prin dorința de a se dezvolta pe ei înșiși, prin dorința de a comunica cu mine sau pentru ei înșiși și pentru Zei, prin dorința de a se atinge Percepția Interioară și, în cele din urmă, prin dorința de a se Conecta cu Divinul.
Acest lucru ar avea ca rezultat multiplicarea de x100 a puterii lor. Ei vor minusul. Eu le-am dat x100, ei au vrut minusul; andrapodul vrea să fie un minus.
Ei ar putea încă să urască, dar nu ar mai exista perpetuu pe acest nivel definit de ea; ei au ajuns să se definească pe ei înșiși ca o oglindă, nu ca o ființă în sine. Dacă într-o zi s-ar trezi într-o lume în care nu ar exista niciun obiect de urât, ar dispărea după ce s-ar devora pe sine. Ar putea să se extindă mai departe, dar nu pot.
Totuși, acest lucru vine însă cu un avertisment: ura nu necesită eforturi serioase, în timp ce nivelurile superioare necesită un anumit efort pentru a obține o putere de x100. Și, pe lângă asta, ce este mai leneș decât ura? „Îți urăsc dușmanii de pe canapeaua mea, din cauza unei moralități jucate de-a prefăcutul” nu este mai obiectiv decât a spune „Iată două cărămizi pentru a construi Templul, pentru că îi iubesc pe Zei, pentru că sunt cu adevărat moral”.
Oamenii care au făcut lucruri mărețe cu ei înșiși și cu lumea – de la o familie mică, la treburile personale până la orice altă realizare, orice vezi în jurul tău – nimic din toate acestea nu a fost creat prin a urî ceva. Poate că ura a jucat un rol minimal, dar nu a fost cu adevărat esențială.
Nu cei care au urât au construit lumea și nu cei care au urât au făcut, în esență, ceva măreț. Ura este un nor al minții; nu este modul prin care tratezi dușmanii, în care instaurezi dreptatea sau realitatea; așa că nici nu poți aduce dreptate sau echilibru prin ură. De obicei, ura încearcă să se prezinte ca un „Mecanism al Dreptății”, dar nu este decât o altă emoție oarbă, ușoară și fără efort. În cele din urmă, ea nu oferă Dreptate.
Ura este o iubire ascunsă, inversată într-o formă inferioară. Poate fi o sursă de furie atunci când este nevoie, dar această furie este un laxativ; cineva simte că, pentru că se angajează în furie sau acționează prin ea, a făcut ceva. Este un combustibil orb.
În termeni obișnuiți, atunci când vezi ceea ce nu poți iubi, avea sau fi, urăști. Îți alegi o țintă și o direcționezi către ea, astfel simți că lipsa unui motiv de a exista pentru orice altceva este umplută prin a urî pe cineva; ei spun că acest lucru se întâmplă din motive justificate. Așadar, atunci când ei mă urăsc pe mine, pe asta sau pe aia, în spatele acestui lucru se află o nevoie de a iubi și de a evolua; eu sau ceea ce reprezint eu, din care ei sunt absenți – nu contează prea mult. Această nevoie, însă, zace încolăcită și slabă la un nivel inferior, neacceptată, negată.
Întrebarea este: de ce urăsc sau, mai degrabă, de ce iubesc să urască? Pentru că este mai ușor să urăști ceva decât să-l iubești; iubirea ar presupune ca cineva să se apropie de acel ceva. Este mai greu să iubești Zeii decât să-i urăști. Îi iubești pe zei, vrei să fii aproape de ei. Dacă îi urăști pe Zei, atunci accepți deja un fapt cunoscut: ești departe de ei și uitat, doar un pas mai departe. Nu se face nicio diferență.
Ești încă departe, dar crezi pur și simplu că ai făcut ceva.
Speri că cineva va observa; dacă observă, simți că golul capătă validitate. Când descoperi că nu este așa, revii la mai multă ură. Mai multă distanță, mai multă ură. Atunci, obiectul care îți amintește ce înseamnă să fii aproape de Zei devine obiectul urii tale. Este ceea ce crezi că este aproape, dar nu poți ajunge la el.
Zeii nu au nimic de câștigat sau de pierdut cu adevărat din ura ta. Ei sunt independenți de ura ta. Tu nu exiști când îi urăști. Începi să exiști când te apropii de ei prin iubire. Iubirea necesită mai multă putere decât ura. Această putere te hrănește și te evoluează. Ura te activează în direcția opusă. De aceea ura și singurătatea sunt corelate; cineva este singur în ură. Iar aceasta se amplifică pe sine.
Când urăști Zeii, de exemplu, sau orice altceva, și ești un andrapod, invers spui: „Asta este prea departe de mine ca să o pot atinge, și nu o pot iubi (pentru că asta ar însemna să mă apropii de ea)”. Crezi că faci ceva prin ură, dar nu faci decât să-ți mărești distanța. Această distanță, în cele din urmă, te distruge doar pe tine.
Gândește-te la asta din perspectiva Adevărului; este mai ușor să-l urăști sau să-l negi, mai greu să-l înțelegi. Prin urmare, urându-l, rămâi exact unde erai înainte. Ura stă în mintea lor ca un declanșator pe care nu-l înțeleg; o așchie în propria lor conștiință care nu poate dispărea.
Ei spun că „urăsc” ceva, însă în realitate, gelozia și resentimentul sunt mecanisme care încearcă să-i mobilizeze către acel ceva. Cum au căzut la cel mai jos nivel, ei „urăsc” pentru ca sistemul să se poată mobiliza din stratul andrapodic (asta e tot ce poate face). Încă nu poate iubi, nu se poate aprecia pe sine și nu poate folosi iubirea ca combustibil, așa că folosesc Ura în locul ei.
Acum, dacă o persoană se trezește și spune „Îi voi urma pe Zei pentru că trebuie să urăsc X și Y”, ești o vită a propriei tale și nu un discipol al Zeilor. Discipolul Zeilor poate urî cu mult mai multă acuratețe și putere decât poate face rău o vită oarbă motivată de aceasta. De aceea puterea Teoforului poate doborî cantități masive de ură. Oile care mă urăsc se vor risipi primele, când toiagul va fi ridicat deasupra lor.
În cele din urmă, înțelegând cele de mai sus, înțelegi de ce oamenii care au fost dependenți de ură și aveau nevoie de ea ca de o soție prețuită și goală nu sunt bineveniți în acest loc. Ei nu au niciun motiv să existe mai sus și nici nu îi recunosc pe Zei. Locul lor este în exterior, întrucât aici procesele existenței trebuie să se desfășoare în întregime și nu selectiv. Dacă și-au pierdut lupta interioară la nivelul de conștiință andrapodic, nu trebuie permis ca și alții să fie otrăviți de ei.
Dacă cineva spune că își alege dreptul de a urî ca obiectiv principal, se află într-o stare de paralizie andrapodică. Ei nu sunt nici mai uitili, nici mai puțin utili decât vitele; și nu au puterea de a crea nimic nou.
Vitele sunt mai utile, întrucât nu operează întotdeauna în ură, care se poate revărsa în orice direcție, distrugând puținul pe care, absența lor de iubire, ar fi încercat cu greu să-l creeze de la bun început.
-AFHP ZM