Doctrina potrivit căreia răul este ignoranța, piatra de temelie a intelectualismului socratic, își găsește cea mai explicită formulare în Protagoras, unde Socrate afirmă că „nimeni care știe sau crede că există o altă posibilă cale de acțiune, mai bună decât cea pe care o urmează, nu va continua vreodată pe drumul său actual” (Protagoras 358b-c), și mai devreme că niciun om înțelept nu crede că cineva păcătuiește de bunăvoie, întrucât toate faptele rușinoase și rele sunt săvârșite involuntar (345d-e).
Argumentul se bazează pe o premisă psihologică pe care Platon nu o abandonează niciodată: fiecare suflet urmărește ceea ce percepe ca fiind bun și, prin urmare, greșeala morală poate rezulta doar dintr-o percepție defectuoasă, o evaluare greșită a valorilor, niciodată dintr-o îmbrățisare deliberată a răului ca atare. Menon completează silogismul. Când Menon susține că unii oameni doresc lucruri rele, Socrate îl desființiază: cei care doresc ceea ce este rău fie îl confundă cu binele, caz în care de fapt doresc binele, fie știu că este rău și dăunător, caz în care își doresc propria suferință, ceea ce nimeni nu face (Meno 77b-78b). Dorința de rău este astfel imposibilă din punct de vedere logic; ceea ce rămâne este eroarea.
Criminalul, tiranul, trădătorul nu sunt rebeli împotriva binelui, ci elevi eșuați ai acestuia, oameni ale căror suflete se agăță de fericire cu instrumente rupte.
Platon aprofundează această idee, trecând de la epistemologie la patologie în dialogurile sale ulterioare. Gorgias susține că omul nedrept este cel mai nenorocit dintre toți tocmai pentru că dăunează singurului lucru care contează, propriul său suflet, în timp ce crede are de câștigat (Gorgias 466d-468e, 509e), o convingere pe care nimeni nu ar putea-o avea dacă ar înțelege-o cu adevărat.
Timaeus pronunță verdictul medical fără ocolișuri: „nimeni nu este rău de bunăvoie; omul rău devine rău prin vreun obicei greșit al trupului și o educație lipsită de lumină, iar acestea sunt afecțiuni nedorite care vin asupra fiecărui om împotriva voinței sale” (Timaeus 86d-e). Chiar și Legile, cea mai punitivă lucrare a lui Platon, păstrează axioma că omul nedrept merită milă, nu furie, întrucât nedreptatea este o boală a sufletului (Legile 731c-d), și instituie vindecarea înaintea pedepsei (860d-863a).
Viciul, din acest punct de vedere, este pentru suflet ceea ce orbirea este pentru ochi: o privare, o defecțiune a organului a cărui funcție proprie este aceea de a vedea Binele. Capacitatea umană pentru atrocitate nu incriminează, așadar, vreo voință demonică pozitivă, ci adâncimea uluitoare a ignoranței umane, o ignoranță atât de completă încât confundă autodistrugerea cu avantajul. Răutatea este Binele urmărit printr-o lentilă spartă.
Într-o perspectivă mai liniară, cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât înțeleg mai bine că Platon a avut întotdeauna dreptate. Răul nu este ceva legat de voință; este, de fapt, o lipsă de înțelegere. Se pare, de asemenea, că cei care nu reușesc să se atașeze puternic de lumină devin răi. Deluziile, presupunerile, ipotezele, postulațiile și denaturările sunt cele care duc la rău: mai ales când acestea sunt construite pe fundamentul necunoașterii propriu-zise. Necunoașterea adevărului despre un subiect te face, de exemplu, să vrei să acționezi împotriva lui.
Necunoașterea adevărului despre divin, despre Zei, despre alți oameni sau despre orice altceva din această viață poate duce la rău; oamenii, în mod fundamental, nu vor să fie răi, cu excepția unor cazuri extrem de avansate; aceste cazuri avansate, fără nicio ironie, se îndreaptă, de asemenea, pe calea propriei lor autodistrugeri, întrucât răul, odată ce depășește un anumit punct, nu este decât un mecanism distructiv și autodistructiv (Izfet).
Prin urmare, gradul de rău este corelat cu distanța fiecăruia față de cunoașterea adevărului.
Mai mult, am ajuns la concluzia că, în viață, atunci când nu ești înțeles (sau nu poți fi înțeles), vei fi de asemenea țintit de rău. Oamenii care nu au fost înțeleși au devenit ținte ale proceselor de vrăjitorie, din partea unor oameni care nu înțelegeau spiritualitatea sau Divinul și care au insistat să-și eticheteze propria ignoranță drept „Bine” și să o urmărească, pierzând din vedere faptul că ceea ce făceau era, de fapt, răul suprem.
Voi continua această lucrare prin Cartea de Aur, în care umanitatea va avea o cale clară de întoarcere, la fel ca în Ritualuri. Cred cu tărie că va veni ziua în care toți oamenii, sau cel puțin majoritatea lor, vor fi aliniați la bine, iar răul se va reduce drastic, deoarece oamenii vor acționa în interesele lor cele mai înalte.
Fac acest lucru și toate problemele se vor rezolva în cele din urmă de la sine; prin intermediul acțiunilor și al marilor purtători ai cunoașterii înainte în timp. Aveți încredere în umanitate și nu o părăsiți. Mai presus de toate, în contextul a tot ceea ce se întâmplă în lume, nu te părăsi pe tine însuți, pentru că ei și-au părăsit propriile lor ființe: ignorați-i și du mai departe Marea Lucrare pe care o reprezintă Zevismul.
Nu crede în Izfet, ignoră-l și mergi înainte, deoarece chiar și el servește planului evoluției al omului. Crede doar în puterile Teoforice și în Ma'at, mergi înainte neclintit în Planul Divin și nu te teme; iar când Izfet apare din lateral, strălucește puterea asupra lui, zdrobește-l și mergi mai departe.
Planul Divin pentru rectificarea și ridicarea lor a fost, este și va fi mereu în desfășurare, chiar și în cele mai întunecate vremuri ale lor, când nimeni nu mai crede în potențialul omului.
Este asupra noastră și, în prezent, poate continua în extinderi fără precedent. Acum este mai vizibil ca niciodată; sunteți primii receptori ai unei lucrări eonice îndelungate.
-AFHP Zevios Metathronos
Active Translator