The Pythagorean
Active member
- Joined
- Jun 26, 2024
- Messages
- 827
(Material tradus de pe site-ul templeofzeus.org)
Zalmoxis este un Zeu misterios și enigmatic, venerat în principal de Geto-Daci, două triburi tracice. Relatările despre Zalmoxis provin în mare parte din surse grecești și romane, în special de la Herodot, deoarece istoria dacică, în ansamblul ei, nu ne-a lăsat multe lucrări scrise, iar tradițiile orale au fost afectate de creștinarea Romei, lăsând puțin timp pentru ca romanii păgâni să realizeze studii mai aprofundate.
Există totuși vestigii care au evoluat în timp în această zonă, întrucât romanii, în realitate, au cucerit doar aproximativ 15% din ceea ce este astăzi România, ca parte a unui plan timpuriu de extindere dincolo de Dunăre și de atingere a unei anumite mine de aur din Carpați (Roșia Montană de astăzi). Odată ce acest obiectiv a fost îndeplinit, romanii au urmat practica lor obișnuită de integrare a teritoriului în cultura romană, ceea ce a presupus și studierea populației locale pentru a vedea ce elemente aveau valoare.
Această evoluție a fost întreruptă de marile migrații germanice, care au aruncat regiunea în haos. Cu toate acestea, o narațiune poate fi construită dacă cineva este conștient spiritual de tiparele care au avut loc și poate izola anumite elemente, acesta fiind scopul prezentului articol.
Zalmoxis cel Muritor
Unele surse îl prezintă pe Zalmoxis ca pe o figură divină cu legături cu tărâmurile subterane și cu simbolismul htonic, în timp ce altele îi accentuează rolul de profet muritor care a atins ulterior apoteoza (Magnum Opus-ul). Legenda sa a supraviețuit într-o formă fragmentată și oarecum contradictorie, lăsându-i pe cercetători cu uriașa sarcină de a-i reconstitui adevărata semnificație.
Întrebarea dacă Zalmoxis a fost inițial un om care a devenit ulterior zeificat sau un Dumnezeu care s-a întrupat temporar ca om rămâne un punct de dezbatere între savanții mainstream. Această dualitate poate fi înțeleasă prin două puncte de vedere, pe care vom încerca apoi să le reconciliem.
Unele surse sugerează că Zalmoxis a fost un înțelept istoric, filosof, polimat și reformator religios care a introdus învățături spirituale la geți, fiind ulterior mitologizat ca zeu. Această perspectivă se aliniază afirmației lui Herodot conform căreia ar fi fost un fost discipol al lui Pitagora, răspândind doctrina nemuririi potențiale a sufletului.
Dacă această legătură este corectă, ea indică un schimb cultural semnificativ între tradițiile filosofice grecești și practicile spirituale ale popoarelor tracice și getice.
Totuși, Herodot însuși discreditează această relatare ca fiind din auzite, iar povestea potrivit căreia Zalmoxis ar fi fost în mod specific un sclav eliberat al lui Pitagora nu se potrivește cu cronologia istorică pe care o avem despre această divinitate.
„Unii dintre ei spun că acest Zalmoxis a fost odinioară un om și a trăit printre ei, iar alții spun că a fost o divinitate veche.”
- Herodot
Aceasta ne aduce la primul nostru obstacol, pe care îl voi aborda chiar aici, în secțiunea despre teoria lui Zalmoxis ca om zeificat și nimic mai mult. Obstacolul constă în faptul că cultele dacice funcționau asemenea majorității religiilor antice, având o latură exoterică și una esoterică clar definite. Preoții daci, la fel ca celții, vorbeau în limbaj codat.
Poporul nu cunoștea mare lucru dincolo de nivelul de suprafață, deoarece cunoașterea superioară era rezervată inițiaților. Astfel, după ce vom aborda și perspectiva exoterică a lui Zalmoxis ca „zeu de lungă durată”, vom pătrunde apoi în paralela dintre exoteric și esoteric în ceea ce privește povestea sa, prin prisma a ceea ce Templul lui Zeus cunoaște despre divinitate, religiile antice și adevărurile ezoterice.
Perspectiva opusă ar fi aceea că Zalmoxis nu a fost o figură istorică, ci mai degrabă o divinitate tradițională, adânc înrădăcinată în credințele religioase ale geților și dacilor. Această interpretare se aliniază ideii că Zalmoxis a fost un zeu străvechi al lumii subpământene, al nemuririi și al renașterii ciclice, asemănător altor divinități indo-europene asociate cu moartea și învierea, sau cultelor lui Dionysos. Venerarea sa pare să preceadă orice influență grecească, sugerând că cadrul său mitologic a fost o parte integrantă a spiritualității tracice și o revelație cu adevărat divină din partea Zeilor, nu o reinterpretare filosofică ulterioară realizată de greci.
În plus, povestea retragerii lui Zalmoxis într-o încăpere subterană timp de trei ani, înainte de a reapărea, poate fi văzută ca un mit simbolic, mai degrabă decât ca un eveniment istoric. Acest motiv al coborârii și revenirii este comun în mitologie, reprezentând adesea ciclul morții și al renașterii, similar miturilor lui Osiris, Dionysos sau Persefona. În această viziune, Zalmoxis funcționează ca o divinitate htonică, guvernând viața de apoi și promițându-le adepților săi existență eternă dincolo de moartea fizică.
Mai degrabă decât un înțelept zeificat, Zalmoxis ar fi putut fi dintotdeauna venerat ca un Dumnezeu, iar interpretările grecești ulterioare au încercat să-i raționalizeze existența în termenii unor tradiții filosofice familiare, care se înclinau tot mai mult spre înțelegeri seculare, pe măsură ce perspectivele mistice deveneau din ce în ce mai izolate în cadrul cultelor tainice.
Cultul său a avut, cel mai probabil, elemente șamanice și ezoterice, cu preoți sau lideri spirituali care acționau ca mediatori între lumea divină și cea muritoare. Persistența venerării sale și legătura profundă cu identitatea culturală a geților și dacilor susțin în continuare argumentul că Zalmoxis a fost o divinitate autohtonă, al cărei mit s-a dezvoltat independent de influența greacă.
Se știe că Zalmoxis a fost asociat în mod deschis cu zeul frigian Sabazios, care era legat de tunet, război și ploaie. Romanii l-au identificat cu Dies Pater, sau cu Jupiter. Sabazios era, de asemenea, cunoscut ca o întrupare muritoare a lui Zeus Zagreus.
Zalmoxis, în ipostaza sa exoterică și mitologică, este o figură arhetipală ce întruchipează teme ale transcendenței, renașterii și înțelepciunii divine. Simbolismul său fundamental este legat de o natură tripartită [materială, htonică și cerească], asemănătoare cu cea a lui Zeus, ca ființă care avea legături cu lumea subpământeană, se ocupa de preocupările materiale ale oamenilor și, totodată, domnea dintr-un plan superior al existenței.
Exoteric, reconcilierea acestor perspective constă în recunoașterea faptului că divinul și muritorul nu se exclud reciproc, nici măcar din punctul de vedere mitologic al „arhetipurilor”. Multe tradiții antice susțineau că zeii se puteau manifesta ca oameni, iar oamenii puteau accede la divinitate prin înțelepciune, sacrificiu sau inițiere. În acest sens, Zalmoxis servește ca o punte între tărâmul uman și cel divin, călăuzindu-i pe muritori către transcendență, asemenea majorității Zeilor.
Gebeleizis
Un alt Zeu este Gebeleizis, considerat în înțelegerea dacică și tracă drept Zeul fulgerului și al orizontului.
De obicei, era reprezentat ca un bărbat frumos care manifesta fulgere și tunete din mâinile sale. Tronurile erau asociate cu cultul său, iar el era înfățișat și ca un călăreț, cu un arc în mâna stângă, însoțit de un șarpe care coboară spre capul calului. Asemenea lui Zeus, era adesea reprezentat cu un vultur cu coarne, ținând un pește în cioc și un iepure în gheare.
Alteori, apare ca un războinic călare, însoțit de un câine, purtând o suliță pe care o aruncă asupra unui mistreț sălbatic în timp ce călărește, sau ca un călăreț pașnic, ținând în mână o torță ori un corn al abundenței.
El este de asemenea reprezentat ca tricefal (cu trei capete) sau ca un zeu al binecuvântării, cu primele trei degete ale mâinii drepte ridicate sau depărtate, iar celelalte strânse spre podul palmei. Acest gest poate indica legătura sa cu Sabazios, Belenos sau chiar cu El-Gabal, o altă ipostază a lui Zeus în tradițiile arabe.
Zalmoxis este un Zeu misterios și enigmatic, venerat în principal de Geto-Daci, două triburi tracice. Relatările despre Zalmoxis provin în mare parte din surse grecești și romane, în special de la Herodot, deoarece istoria dacică, în ansamblul ei, nu ne-a lăsat multe lucrări scrise, iar tradițiile orale au fost afectate de creștinarea Romei, lăsând puțin timp pentru ca romanii păgâni să realizeze studii mai aprofundate.
Există totuși vestigii care au evoluat în timp în această zonă, întrucât romanii, în realitate, au cucerit doar aproximativ 15% din ceea ce este astăzi România, ca parte a unui plan timpuriu de extindere dincolo de Dunăre și de atingere a unei anumite mine de aur din Carpați (Roșia Montană de astăzi). Odată ce acest obiectiv a fost îndeplinit, romanii au urmat practica lor obișnuită de integrare a teritoriului în cultura romană, ceea ce a presupus și studierea populației locale pentru a vedea ce elemente aveau valoare.
Această evoluție a fost întreruptă de marile migrații germanice, care au aruncat regiunea în haos. Cu toate acestea, o narațiune poate fi construită dacă cineva este conștient spiritual de tiparele care au avut loc și poate izola anumite elemente, acesta fiind scopul prezentului articol.
Zalmoxis cel Muritor
Unele surse îl prezintă pe Zalmoxis ca pe o figură divină cu legături cu tărâmurile subterane și cu simbolismul htonic, în timp ce altele îi accentuează rolul de profet muritor care a atins ulterior apoteoza (Magnum Opus-ul). Legenda sa a supraviețuit într-o formă fragmentată și oarecum contradictorie, lăsându-i pe cercetători cu uriașa sarcină de a-i reconstitui adevărata semnificație.
Întrebarea dacă Zalmoxis a fost inițial un om care a devenit ulterior zeificat sau un Dumnezeu care s-a întrupat temporar ca om rămâne un punct de dezbatere între savanții mainstream. Această dualitate poate fi înțeleasă prin două puncte de vedere, pe care vom încerca apoi să le reconciliem.
Unele surse sugerează că Zalmoxis a fost un înțelept istoric, filosof, polimat și reformator religios care a introdus învățături spirituale la geți, fiind ulterior mitologizat ca zeu. Această perspectivă se aliniază afirmației lui Herodot conform căreia ar fi fost un fost discipol al lui Pitagora, răspândind doctrina nemuririi potențiale a sufletului.
Dacă această legătură este corectă, ea indică un schimb cultural semnificativ între tradițiile filosofice grecești și practicile spirituale ale popoarelor tracice și getice.
Totuși, Herodot însuși discreditează această relatare ca fiind din auzite, iar povestea potrivit căreia Zalmoxis ar fi fost în mod specific un sclav eliberat al lui Pitagora nu se potrivește cu cronologia istorică pe care o avem despre această divinitate.
„Unii dintre ei spun că acest Zalmoxis a fost odinioară un om și a trăit printre ei, iar alții spun că a fost o divinitate veche.”
- Herodot
Aceasta ne aduce la primul nostru obstacol, pe care îl voi aborda chiar aici, în secțiunea despre teoria lui Zalmoxis ca om zeificat și nimic mai mult. Obstacolul constă în faptul că cultele dacice funcționau asemenea majorității religiilor antice, având o latură exoterică și una esoterică clar definite. Preoții daci, la fel ca celții, vorbeau în limbaj codat.
Poporul nu cunoștea mare lucru dincolo de nivelul de suprafață, deoarece cunoașterea superioară era rezervată inițiaților. Astfel, după ce vom aborda și perspectiva exoterică a lui Zalmoxis ca „zeu de lungă durată”, vom pătrunde apoi în paralela dintre exoteric și esoteric în ceea ce privește povestea sa, prin prisma a ceea ce Templul lui Zeus cunoaște despre divinitate, religiile antice și adevărurile ezoterice.
Perspectiva opusă ar fi aceea că Zalmoxis nu a fost o figură istorică, ci mai degrabă o divinitate tradițională, adânc înrădăcinată în credințele religioase ale geților și dacilor. Această interpretare se aliniază ideii că Zalmoxis a fost un zeu străvechi al lumii subpământene, al nemuririi și al renașterii ciclice, asemănător altor divinități indo-europene asociate cu moartea și învierea, sau cultelor lui Dionysos. Venerarea sa pare să preceadă orice influență grecească, sugerând că cadrul său mitologic a fost o parte integrantă a spiritualității tracice și o revelație cu adevărat divină din partea Zeilor, nu o reinterpretare filosofică ulterioară realizată de greci.
În plus, povestea retragerii lui Zalmoxis într-o încăpere subterană timp de trei ani, înainte de a reapărea, poate fi văzută ca un mit simbolic, mai degrabă decât ca un eveniment istoric. Acest motiv al coborârii și revenirii este comun în mitologie, reprezentând adesea ciclul morții și al renașterii, similar miturilor lui Osiris, Dionysos sau Persefona. În această viziune, Zalmoxis funcționează ca o divinitate htonică, guvernând viața de apoi și promițându-le adepților săi existență eternă dincolo de moartea fizică.
Mai degrabă decât un înțelept zeificat, Zalmoxis ar fi putut fi dintotdeauna venerat ca un Dumnezeu, iar interpretările grecești ulterioare au încercat să-i raționalizeze existența în termenii unor tradiții filosofice familiare, care se înclinau tot mai mult spre înțelegeri seculare, pe măsură ce perspectivele mistice deveneau din ce în ce mai izolate în cadrul cultelor tainice.
Cultul său a avut, cel mai probabil, elemente șamanice și ezoterice, cu preoți sau lideri spirituali care acționau ca mediatori între lumea divină și cea muritoare. Persistența venerării sale și legătura profundă cu identitatea culturală a geților și dacilor susțin în continuare argumentul că Zalmoxis a fost o divinitate autohtonă, al cărei mit s-a dezvoltat independent de influența greacă.
Se știe că Zalmoxis a fost asociat în mod deschis cu zeul frigian Sabazios, care era legat de tunet, război și ploaie. Romanii l-au identificat cu Dies Pater, sau cu Jupiter. Sabazios era, de asemenea, cunoscut ca o întrupare muritoare a lui Zeus Zagreus.
Zalmoxis, în ipostaza sa exoterică și mitologică, este o figură arhetipală ce întruchipează teme ale transcendenței, renașterii și înțelepciunii divine. Simbolismul său fundamental este legat de o natură tripartită [materială, htonică și cerească], asemănătoare cu cea a lui Zeus, ca ființă care avea legături cu lumea subpământeană, se ocupa de preocupările materiale ale oamenilor și, totodată, domnea dintr-un plan superior al existenței.
Exoteric, reconcilierea acestor perspective constă în recunoașterea faptului că divinul și muritorul nu se exclud reciproc, nici măcar din punctul de vedere mitologic al „arhetipurilor”. Multe tradiții antice susțineau că zeii se puteau manifesta ca oameni, iar oamenii puteau accede la divinitate prin înțelepciune, sacrificiu sau inițiere. În acest sens, Zalmoxis servește ca o punte între tărâmul uman și cel divin, călăuzindu-i pe muritori către transcendență, asemenea majorității Zeilor.
Gebeleizis
Un alt Zeu este Gebeleizis, considerat în înțelegerea dacică și tracă drept Zeul fulgerului și al orizontului.
De obicei, era reprezentat ca un bărbat frumos care manifesta fulgere și tunete din mâinile sale. Tronurile erau asociate cu cultul său, iar el era înfățișat și ca un călăreț, cu un arc în mâna stângă, însoțit de un șarpe care coboară spre capul calului. Asemenea lui Zeus, era adesea reprezentat cu un vultur cu coarne, ținând un pește în cioc și un iepure în gheare.
Alteori, apare ca un războinic călare, însoțit de un câine, purtând o suliță pe care o aruncă asupra unui mistreț sălbatic în timp ce călărește, sau ca un călăreț pașnic, ținând în mână o torță ori un corn al abundenței.
El este de asemenea reprezentat ca tricefal (cu trei capete) sau ca un zeu al binecuvântării, cu primele trei degete ale mâinii drepte ridicate sau depărtate, iar celelalte strânse spre podul palmei. Acest gest poate indica legătura sa cu Sabazios, Belenos sau chiar cu El-Gabal, o altă ipostază a lui Zeus în tradițiile arabe.
